Noua istorie

Rulați DeepSeek R1 local pentru a afla cum „gândește” — Iată cum

de Bruce Li11m2025/01/29

NSO

Prea lung; A citi

Este foarte satisfăcător să vezi cum AI „gândește” cu voce tare pas cu pas, încercând alternative și autovalidează și repetă, rulând DeepSeek R1 local pe computerul tău în loc să folosească aplicația lor web/telefon. Iată câteva exemple, precum și instrucțiuni despre cum să rulați R1 pe computer în anexă.

featured image - Rulați DeepSeek R1 local pentru a afla cum „gândește” — Iată cum

Este foarte satisfăcător să vezi cum AI „gândește” cu voce tare pas cu pas, încercând alternative și autovalidează și repetă, rulând DeepSeek R1 local pe computerul tău în loc să folosească aplicația lor web/telefon. Iată câteva exemple care mi se par intrigante, în timpul celor două zile de testare. Îmi amintește cumva de stilul de scriere al lui Stephen Wolfram în multe dintre serialele sale de educație fizică.

În plus, am adăugat în anexă instrucțiuni despre cum să rulați R1 pe computer. Am un Macbook Pro M1 Pro „vechi” cu doar 16 GB de memorie și rulează modelul distilat 8B (bazat pe LLama) destul de bine și rapid.

Exemplul 1: Călătorie pe Marte

Întrebare:

dacă vreau să călătoresc pe Marte, care va fi cea mai eficientă cale energetică de a ajunge acolo?

Procesul de gândire DeepSeek R1

<gândiți>

Bine, deci sunt foarte curios cum să călătoresc pe Marte în cel mai eficient mod energetic. Îmi amintesc că am citit puțin despre rachete și explorarea spațiului, dar nu sunt complet sigur de toate detaliile. Permiteți-mi să încerc să descompun asta pas cu pas.

În primul rând, a merge de pe Pământ pe Marte nu este la fel de simplu ca să lansezi o rachetă direct acolo, din cauza distanței implicate. Cred că Marte se află la aproximativ 225 de milioane de mile distanță în cel mai apropiat punct al său. Aceasta este o distanță uriașă în comparație cu alte planete precum Venus sau Jupiter, așa că eficiența trebuie să fie foarte importantă aici.

Îmi amintesc că am auzit că rachetele folosesc propulsor pentru propulsie și că acest proces poate fi destul de ineficient, mai ales în atmosfera Pământului. Deci, poate că plecarea de pe Pământ nu este cea mai eficientă abordare? Nu sunt sigur dacă există puncte de lansare alternative, dar nu-mi amintesc niciun port spațial sau baze mai apropiate. Poate că există ceva despre utilizarea unui alt tip de rachetă sau chiar a unei alte planete ca punct de plecare?

Stai, întrebarea a menționat ceva despre orbita Soarelui. Marte și Pământul orbitează ambele în jurul Soarelui, așa că poate în loc să mergem direct pe Marte, am putea să ne transferăm de pe o orbită Pământului pe o orbită marțiană. Orbitele de transfer sună ca și cum ar necesita mai puțină energie, dar nu știu cum funcționează exact. Cred că este similar cu transferul Hohmann în mecanica cerească, în care folosești asistență gravitațională.

Praștii gravitaționale? Da, atunci când o navă spațială folosește gravitația unei alte planete pentru a-și accelera sau încetini traiectoria. Deci, dacă putem folosi Venus sau gravitația Pământului în avantajul nostru, poate putem economisi energie în loc să mergem direct pe Marte. Dar nu sunt sigur cât de eficient este pentru o călătorie atât de lungă.

Îmi amintesc și ceva despre sistemele de propulsie electrică, cum ar fi propulsoarele cu ioni, fiind mai eficiente decât rachetele chimice, deoarece folosesc electricitatea pentru a ioniza propulsorul și a-l accelera cu câmpuri electrice. Au o tracțiune mai mică, dar pot funcționa pe perioade mai lungi fără la fel de mult combustibil. Sună promițător, dar nu sunt sigur cât de repede pot ajunge pe Marte în comparație cu metodele tradiționale.

Problema este că, chiar dacă folosim aceste metode eficiente, călătoria totală este încă un sfert din drum prin Sistemul Solar. Deci, poate că avem nevoie de o combinație a ambelor tehnici: folosirea rachetelor chimice pentru lansarea inițială, dar apoi trecerea la propulsoare ionice sau la o altă formă de propulsie electrică odată în spațiu. Acest lucru ar putea economisi combustibil și ar putea reduce cantitatea necesară pentru călătoria lungă.

Un alt gând pe care îl am este despre orbita de transfer marțiană în sine. Dacă putem intra pe tipul potrivit de orbită în jurul Soarelui care se intersectează cu orbita lui Marte, am putea ajunge acolo cu mai puțină energie. Dar calcularea traiectoriei exacte trebuie să fie complicată, deoarece ambele planete se mișcă, așa că sincronizarea și alinierea joacă un rol enorm.

Mă întreb și despre cost și fezabilitate. Chiar dacă este eficient, ajungerea pe Marte ar putea necesita totuși o cantitate enormă de combustibil. Așadar, poate că putem căuta și alte moduri, cum ar fi utilizarea navelor spațiale care se pot alimenta în spațiu sau să dezvoltăm sisteme de propulsie mai avansate cu un impuls specific mai mare. Cred că există cercetări privind rachetele termice nucleare și unitățile de antimaterie, dar acestea sunt speculative.

Stai, întrebarea a menționat și o „orbita de transfer pe Marte”. Așa că, în loc să mergem direct pe Marte, s-ar putea să țintim o orbită în care să poată ajunge din urmă cu Marte. Acest lucru ar avea sens, deoarece reduce delta-v necesar pentru a ajunge pe orbita lui Marte de cea a Pământului. Delta-v este modificarea vitezei necesară pentru a schimba traiectoria, așa că utilizarea unui transfer Hohmann pare o strategie bună.

De asemenea, sunt curios de punctul de plecare al Pământului. Dacă lansăm din altă parte de pe Pământ, cum ar fi o lansare în emisfera sudică, pentru a profita de impulsul de rotație al Pământului, poate că asta ar putea economisi ceva energie. Cred că asta se numește „orbita de transfer Hohmann” într-un fel pentru că folosește rotația planetei.

Așadar, punând toate acestea cap la cap, cea mai eficientă metodă ar implica utilizarea rachetelor chimice pentru decolarea inițială și apoi trecerea la propulsie electrică odată în spațiu pentru a minimiza consumul de combustibil pe distanțe lungi. În plus, valorificarea asistenței gravitaționale de la alte planete ar putea ajuta la reducerea energiei necesare în general.

Nu sunt complet sigur de cifrele exacte sau dacă asta este ceea ce se face sau se propune în prezent. Cred că companii precum SpaceX lucrează la transferuri pe Marte și rachete reutilizabile, așa că poate au câteva informații. Ar putea depinde, de asemenea, de masa navei spațiale și de cât de mult propulsor poate transporta, în special pentru călătorii lungi.

Pe scurt, pentru a călători eficient pe Marte, o combinație de orbită de transfer Hohmann, asistență gravitațională și propulsie electrică pare a fi calea de urmat. Această abordare ar minimiza cheltuielile de energie necesare pentru a acoperi o distanță atât de mare în Sistemul Solar.

</gândiți>

Răspuns DeepSeek R1

Pentru a călători pe Marte în modul cel mai eficient din punct de vedere energetic, luați în considerare următoarea abordare:

1. Orbită de transfer Hohmann : Utilizați o orbită de transfer care reduce delta-v necesar prin alinierea cu mecanica orbitală marțiană. Aceasta implică intrarea pe o orbită eliptică în jurul Soarelui care se intersectează cu orbita lui Marte, minimizând energia necesară pentru transfer.

2. Asistență gravitațională : profitați de praștiile gravitaționale de pe alte planete precum Venus sau Pământ pentru a câștiga viteză și a redirecționa traiectoria fără propulsor suplimentar, sporind eficiența.

3. Sisteme de propulsie electrică : După lansarea inițială folosind rachete chimice, treceți la propulsoare cu ioni sau sisteme similare de propulsie electrică pentru călătoria lungă. Aceste sisteme oferă un impuls specific mai mare, permițând o funcționare susținută cu mai puțin combustibil.

4. Punct de lansare optimizat : Luați în considerare lansarea dintr-o locație din emisfera sudică pentru a valorifica impulsul de rotație al Pământului, reducând energia necesară pentru decolare.

5. Combinație de metode de propulsie : Folosiți rachete chimice pentru ascensiunea inițială și apoi treceți la propulsie electrică pentru călătoriile interplanetare, minimizând consumul total de combustibil.

Această abordare integrată echilibrează nevoia de tracțiune inițială cu călătoriile eficiente pe distanțe lungi, valorificând atât tehnicile de propulsie tradiționale, cât și cele avansate.

Exemplul 2: celebra formulă a lui Einstein

Întrebare:

demonstrați E = mc²

Procesul de gândire DeepSeek R1

<gândiți>

Bine, deci încerc să demonstrez că E este egal cu mc pătrat. Hmm, de unde să încep cu asta? Bine, știu că teoria relativității a lui Einstein este o problemă importantă în fizică, dar cum a venit el cu acea ecuație? Poate ar trebui să-l descompun în părți mai mici.

În primul rând, ce înseamnă E? Cred că ar putea fi energie. Și m ar putea fi masa, nu? Deci, energia este egală cu masa înmulțită cu viteza luminii la pătrat. Acest lucru are sens deoarece viteza luminii este o constantă în relativitatea specială. Dar cum funcționează de fapt asta?

Îmi amintesc că în fizica clasică, energia și masa erau văzute ca concepte separate. Energia a fost asociată cu mișcarea, ca și energia cinetică, în timp ce masa era legată de inerție și atracție gravitațională. Dar teoria lui Einstein a schimbat acest lucru, arătând că sunt legate în mod fundamental.

Poate pot începe prin a trece în revistă elementele de bază ale relativității speciale. În relativitatea specială, există două postulate: unul despre viteza luminii care este constantă în toate cadrele inerțiale și altul despre modul în care spațiul și timpul sunt afectate de mișcare. Aceste idei îl conduc pe Einstein să propună echivalența masei și energiei.

Bine, deci dacă E este energie și m este masă, atunci ecuația E=mc² trebuie să provină din ideea că masa poate fi convertită în energie și invers la viteza luminii. Dar cum funcționează exact această conversie? Cred că are ceva de-a face cu principiul echivalenței, care spune că o persoană în cădere liberă experimentează o accelerație echivalentă cu cea a unui pasager într-un lift care se accelerează.

Stai, poate este vorba despre modul în care masa creează energie datorită mișcării sau potențialului gravitațional. Experimentele gândirii lui Einstein au jucat probabil un rol important aici. Și-a imaginat ce s-ar întâmpla dacă ai fi pe un fascicul care se mișcă cu viteza luminii și apoi ai accelera în sus. Din perspectiva ta, te-ai simți fără greutate, ceea ce l-a făcut să creadă că masa și energia sunt interschimbabile.

Încă nu sunt în totalitate clar cum este derivat exact E=mc² din aceste concepte. Poate ar trebui să mă uit la pașii specifici pe care i-a luat Einstein în procesul său de gândire. El trebuie să fi folosit relații matematice între intervalele spațiu-timp în diferite cadre inerțiale.

Există și ideea unor cantități invariante, cum ar fi modul în care anumite proprietăți rămân constante, indiferent de cadrul de referință al observatorului. Energia și masa sunt două astfel de mărimi care pot fi convertite una în cealaltă atunci când se iau în considerare efectele relativiste.

Dar mă pierd puțin. Poate ar trebui să încerc să notez postulatele cheie ale relativității speciale și să văd cum conduc ele la E=mc². Deci, permiteți-mi să notez asta:

1. Viteza luminii este constantă în toate cadrele inerțiale.

2. Principiul echivalenței: Un observator într-un cadru accelerat experimentează un câmp gravitațional echivalent cu a fi într-un cadru inerțial cu accelerație.

Pornind de la acestea, Einstein a vrut să găsească o relație care să conecteze masa și energia. Probabil că a luat în considerare modul în care schimbările în intervalul spațiu-timp se leagă de schimbările de masă și energie.

Cred că o altă abordare este să luăm în considerare impulsul și forța. În relativitate, impulsul nu mai este doar masa înmulțită cu viteza; implică factori gamma. Poate prin manipularea acestor ecuații, pot ajunge la E=mc².

Alternativ, poate ar trebui să mă gândesc la energia masei de repaus, care este energia pe care o are un obiect datorită masei sale de repaus. Acest lucru ar duce în mod natural la E=mc², deoarece chiar și atunci când un obiect nu se mișcă, el încă mai posedă energie.

Dar stai, Einstein nu a scos din aer această ecuație. Trebuie să fi venit din ani de gândire și calcul a modului în care curbura spațiu-timp interacționează cu materia și energia.

Mă întreb dacă îl pot deriva folosind direct principiul echivalenței. Dacă mă gândesc la un ceas care ticăie mai lent într-un câmp gravitațional în comparație cu un observator îndepărtat, atunci există o legătură între potențialul gravitațional și dilatarea timpului. Acest lucru ar putea avea legătură cu curbura care creează masa în spațiu-timp, care afectează modul în care se deplasează lumina, influențând astfel energia.

Devine complicat, dar cred că ideea cheie este că masa influențează spațiu-timp, iar această influență poate fi cuantificată ca energie. Deci, E=mc² ar putea fi modul lui Einstein de a exprima această relație în care masa și energia sunt manifestări diferite ale aceleiași proprietăți fundamentale.

Dar pentru a dovedi cu adevărat, probabil că trebuie să folosesc formulări matematice din relativitatea specială. Poate începe cu intervalul spațiu-timp, apoi raportează-l la energie și impuls. De acolo, poate arătați cum schimbările în spațiu-timp datorate masei pot fi echivalente cu energie.

Încă nu sunt complet sigur de toți pașii, dar încep să văd că E=mc² nu este doar o ecuație aleatorie; este adânc înrădăcinată în viziunea lui Einstein despre modul în care masa și energia sunt conectate prin constantele naturii.

Poate că un alt unghi este să luăm în considerare reacțiile nucleare. Eliberarea de energie în bombele atomice pare să urmeze E=mc², deoarece o cantitate mică de masă este convertită într-o cantitate mare de energie, care se potrivește cu ecuația.

Dar asta este mai mult o aplicație decât o dovadă. Trebuie să mă întorc la principiile de bază. Poate că folosind teoria relativității speciale a lui Einstein și postulatele acesteia, pot deriva ecuația din primele principii.

Cred că voi încerca să scriu ecuațiile cheie pas cu pas, începând cu intervalul invariant în spațiu-timp, apoi văzând cum se leagă de energie și masă.

Deci, intervalul invariant este ds² = -c² dt² + dx² + dy² + dz². Dacă un obiect se mișcă cu o anumită viteză, acest interval rămâne constant pentru toți observatorii.

Dar dacă masa obiectului se modifică datorită mișcării sau potențialului gravitațional, atunci trebuie să existe o relație între acea modificare a masei și energia implicată.

Încă nu sunt clar pașii exacti, dar pot vedea că Einstein trebuia să găsească o modalitate de a unifica aceste concepte de curbură spațiu-timp, masă și energie într-o singură ecuație.

Poate luând în considerare modul în care cadrul de repaus al unui obiect se raportează la mișcarea sa față de un alt observator, pot manipula ecuațiile pentru a ajunge la E=mc².

În general, este clar că demonstrarea E=mc² implică înțelegerea profundă a relativității speciale, a principiului echivalenței și a naturii masei și energiei ca forme diferite ale aceleiași entități. Este o derivație complexă, dar una care este fundamentală în fizica modernă.

</gândiți>

Răspunsul DeepSeek R1

E = mc² este o ecuație din teoria relativității speciale a lui Einstein care exprimă relația dintre masă (m) și energie (E), unde c este viteza luminii. Iată cum poate fi înțeles:

1. Postulatele relativității speciale:

- Viteza luminii în vid este constantă pentru toți observatorii, indiferent de mișcarea sau cadrul de referință al acestora.

- Principiul echivalenței: un observator într-un cadru accelerat experimentează aceleași efecte gravitaționale ca și un observator într-un câmp gravitațional static.

2. Invarianța intervalului spațiu-timp:

Intervalul invariant în spațiu-timp este dat de \( ds² = -c² dt² + dx² + dy² + dz² \). Acest interval rămâne constant pentru toți observatorii, indiferent de cadrul lor de referință.

3. Relația de energie și impuls:

Din principiul echivalenței, Einstein a concluzionat că masa și energia sunt forme interschimbabile ale aceleiași entități.

Acest lucru l-a determinat să ia în considerare modul în care schimbările în mișcarea unui obiect sau potențialul gravitațional îi afectează masa și energia.

4. Etape de derivare:

- Luând în considerare un obiect în mișcare și modul în care cadrul lui de odihnă se raportează la mișcarea sa față de un alt observator, Einstein a manipulat ecuațiile relativității speciale.

- Ideea că, chiar și în repaus, un obiect posedă energie datorită masei sale a condus la conceptul de energie a masei în repaus.

- Această energie de masă în repaus este proporțională cu masa obiectului și poate fi exprimată ca \( E = mc² \).

5. Aplicație și implicații:

- Ecuația are implicații profunde, cum ar fi explicarea reacțiilor nucleare în care o cantitate mică de masă se transformă într-o cantitate mare de energie.

- Subliniază unificarea conceptelor văzute anterior ca separate: masă și energie.

În rezumat, derivația lui Einstein a lui E=mc² își are rădăcinile în principiile relativității speciale, în special în principiul echivalenței, ceea ce a condus la realizarea că masa și energia sunt manifestări diferite ale aceleiași proprietăți fundamentale.